“Aparenţa modernă a personajelor, capul ras al lui Oedip (Dobos Imre, Dimény Levente) şi ţinuta sexi a Iocastei (Firtos Edit, vitală, feminină si mamoasă in acelasi timp), ca şi jocul si expresiile lipsite de emfază si patetism fac cu atât mai credibilă intâlnirea cu destinul căruia nimeni nu i se poate sustrage. Este, din nou, modul subtil al lui Szabó K. István de a actualiza tema voinţei supramundane de la care personajul fie antic (pe vremea lui Sofocle înfricoşat de Moira), fie modern (azi, preocupat, de exemplu, de purificarea karmei) nu are decât sorţi de… trauma. Rezultatul îl stim: unul se automutilează, cealaltă se omoară. Cadrul tragediei moderne este o moară parasită, cu aspect inerent dramatic, tăiat de spirale care segmentează spaţiul de joc. Începutul, cu fragmentul din „Oedip la Colonos“, se desfăsoară la parter, urmând ca spectatorii, parte a parcursului pe care îl traversează personajele, să le însoţească in Teba, adică la etaj. Combinaţia surprinzătoare între stadiul antropologic, amănuntul etno si tusa actual ludică se intregeşte prin coloana sonoră a montării, lipsită de instrumente convenţionale, pentru care actorii recurg la te miri ce obiecte, beţişoare, mici pocnete et caetera. Cel mai spectaculos element rămâne Corul pe care Szabó K. István îl imaginează scandând ca într-un performance, în timp ce silabiseşte numele lui Oedip pe diferite tonuri, durate, lungimi, creşteri şi descreşteri ale sunetelor.” Cristina Rusiecki (Revista Cultura)